Uleiuri hidrocracate

În această secțiune: 7 articole
  1. Se pot folosi uleiurile hidrocracate?
  2. Cum recunoaștem uleiul hidrocracat
  3. Ce este hidrocrackingul?
  4. Puțină istorie a industriei uleiurilor
  5. Uleiurile de motor hidrocracate: bune sau rele?
  6. Uleiuri hidrocracate
  7. „Sintetic” pe etichetă: ce se află de fapt în bidon?

Ce sunt uleiurile de motor hidrocracate, prin ce se deosebesc de cele minerale și sintetice și dacă un șofer trebuie să știe toate acestea? Uneori am impresia că teribilul cuvânt hidrocracare a fost lansat de vreun marketer genial exclusiv ca să reîmpartă piața.

Pentru că, dacă săpăm mai adânc în tehnologiile de producție ale acelorași uleiuri auto, putem scoate la suprafață termeni și mai „înfricoșători” și mai greu de înțeles.

Așadar, să încercăm să vedem dacă este atât de important pentru un șofer: ulei hidrocracat sau altul...

Spun din start, ca să nu țin suspansul: pentru majoritatea șoferilor răspunsul este „aproape deloc”. Dar cuvântul „aproape” este aici cheia, așa că să luăm lucrurile pe rând: din ce se fac uleiurile, ce face de fapt hidrocracarea, de ce inscripția de pe bidon spune puțin și când o bază mai scumpă își merită cu adevărat banii.

Cele cinci grupe de uleiuri de bază, pe scurt

Orice ulei de motor este un ulei de bază, care formează cea mai mare parte a volumului, plus un pachet de aditivi. Institutul American al Petrolului (API) împarte uleiurile de bază în cinci grupe. O face după parametri măsurabili (conținut de sulf, de hidrocarburi saturate, indice de vâscozitate), nu după cuvinte de reclamă:

Grupa Cum se obține Cum se scrie de obicei pe bidon
I bază petrolieră, rafinată cu solvenți mineral
II bază petrolieră, rafinată cu hidrogen (hidrotratare, hidrocracare) mineral
III hidrocracare profundă; aici intră și bazele GTL sintetic, „tehnologie sintetică”, HC-Synthese
IV PAO (polialfaolefine), sintetizate într-o fabrică chimică sintetic
V esteri și alte baze care nu au intrat în primele patru grupe sintetic; adesea ca adaos la alte baze

Semisinteticul nu este o grupă separată: este un amestec, cel mai adesea de bază minerală cu o bază din grupa III sau IV. Iar GTL (gas-to-liquids) este un caz separat interesant: o asemenea bază se face nu din petrol, ci din gaz natural. Iese foarte curată și cu indice de vâscozitate ridicat, dar formal aparține tot grupei III; în industrie, asemenea baze sunt numite neoficial III+. Limitele fiecărei grupe, cu cifre, le-am analizat în articolul „Sintetic” pe etichetă; aici ajunge imaginea de ansamblu.

Ce face, de fapt, hidrocracarea

Baza minerală obișnuită este o fracțiune petrolieră din care solvenții au spălat ce era mai rău. Sulful, hidrocarburile aromatice și moleculele instabile rămân în ea, deși în cantitate mai mică. La hidrocracare, materia primă este tratată cu hidrogen la presiune și temperatură înalte, pe un catalizator. Sulful și azotul pleacă, aromaticele se saturează cu hidrogen, iar moleculele lungi, ramificate, se rup și se refac mai omogene.

Ce îi dă asta motorului? Un indice de vâscozitate ridicat (uleiul se subțiază mai puțin pe motorul fierbinte și se îngroașă mai puțin la rece), o stabilitate mai bună la oxidare și o volatilitate mai mică decât la uleiul mineral. Tocmai de aceea baza din grupa III a putut deveni „sintetic”: după majoritatea parametrilor importanți pentru un motor obișnuit, este mai aproape de PAO decât de cea minerală. Există și puncte slabe: la ger puternic și la temperaturi foarte înalte, PAO și esterii, de regulă, se comportă tot mai bine. Mai multe despre tehnologia în sine în articolul ce este hidrocracarea.

De ce cuvântul „sintetic” garantează puțin

Juridic, cuvântul nu este protejat aproape nicăieri. În SUA, în 1999, Divizia Națională de Reclamă (NAD) a examinat plângerea Mobil împotriva Castrol și a fost de acord că un ulei pe bază din grupa III poate fi promovat drept sintetic. De atunci, majoritatea producătorilor așa fac. Germania a mers pe alt drum: în 2018, Curtea Federală (BGH) a considerat înșelătoare inscripția „complet sintetic” pe un ulei cu bază hidrocracată, așa că pe bidoanele germane se poate vedea mai cinstitul „HC-Synthese”. UE în ansamblu nu are o definiție juridică a „sinteticului” pentru uleiul de motor, așa că „synthetic” pe bidon poate însemna și PAO, și esteri, și o simplă grupă III. Nici la ochi, nici la pipăit nu le deosebiți: despre asta în articolul cum deosebiți un ulei hidrocracat.

Ce contează cu adevărat pentru șofer

Motorului nu-i pasă cum se numește baza. Pentru el contează ca uleiul să aibă vâscozitatea potrivită, să reziste la sarcină, să nu se oxideze înainte de vreme și să țină motorul curat. Iar asta se verifică nu după numele bazei, ci prin încercări ale uleiului finit. De aceea trebuie să vă uitați la trei lucruri, în această ordine. Întâi, omologarea producătorului auto (VW 504 00/507 00, MB 229.5, BMW Longlife-04 etc.), dacă o cere cartea de service. Al doilea, clasa ACEA sau API și vâscozitatea SAE, tot din manual. Al treilea, și doar când toate celelalte se potrivesc, prețul și reputația vânzătorului.

Cuvântul „sintetic” lipsește din această listă nu întâmplător. Dacă un ulei pe bază din grupa III are omologarea necesară, a trecut aceleași încercări pe motor ca un ulei pe PAO cu aceeași omologare. Ce sunt omologările și cum se verifică, în articolul ce sunt omologările uleiurilor.

De aici și sfatul despre cum citiți eticheta. Bidonul se citește din spate, nu din față. În față este marketing: „synthetic”, „advanced”, „technology”. În spate este esența: vâscozitatea, clasele ACEA/API și lista omologărilor. Căutați cuvintele „approved”, „approval”, „Freigabe” lângă codul producătorului auto. Formulările „meets”, „suitable for” sau „corespunde cerințelor” înseamnă doar că producătorul uleiului îl consideră singur potrivit, fără o aprobare oficială a producătorului auto.

Când merită să plătiți în plus pentru PAO sau esteri

Sunt situații în care o bază mai scumpă are sens chiar și la aceeași omologare. Prima: gerurile mari. Dacă mașina înnoptează în stradă la minus treizeci și mai jos, un ulei 0W pe PAO ajunge de obicei mai repede la lagăre și la arborii cu came la pornirea la rece. A doua: sarcinile și temperaturile mari: motoare turbo forțate, zile pe circuit, tractarea unei remorci grele pe caniculă. PAO și esterii se evaporă mai puțin și se oxidează mai încet, iar tocmai aici aceste proprietăți lucrează. A treia: intervalele de schimb foarte lungi. Dacă mergeți cu adevărat după un interval de service flexibil de până la 30 de mii de kilometri, o rezervă de stabilitate a bazei nu strică. Dar și aici uitați-vă întâi la omologare: ea hotărăște dacă uleiul poate face față unui asemenea interval.

Pentru restul, adică oraș, climă obișnuită, schimb la termen sau mai des, un ulei hidrocracat cu omologarea potrivită este, după mine, alegerea cea mai înțeleaptă la raportul calitate-preț. Plata în plus pentru un sintetic „adevărat” în acest regim cumpără mai ales o rezervă pe care motorul nu o va folosi. Banii aceia se cheltuiesc mai bine pe un schimb la timp și pe un filtru de calitate.

Așadar, dacă uleiul din bidon este hidrocracat, mineral sau sintetic „pe de-a-ntregul” este pentru șofer o chestiune de rangul doi, după omologări, clasă și vâscozitate. Dacă vreți să săpați mai adânc, citiți mai departe în secțiune: de ce tehnologia bazei este secundară am explicat pe larg în articolul uleiurile hidrocracate: bune sau rele, iar concluzia întregii teme, în articolul se pot folosi uleiurile hidrocracate.

Citiți toată secțiunea „Uleiuri hidrocracate”